Tripla M mortală: campania de vaccinare împotriva COVID-19 din România și urmările sale de durată asupra sănătății publice

În primele luni ale anului 2021, România părea să fi rezolvat partea vizibilă a vaccinării împotriva COVID-19. Dozele soseau, centrele se deschideau, iar programările se ocupau repede. La început, ritmul îl depășea chiar pe cel al mai multor țări europene. Apoi cozile s-au rărit, deși frigiderele erau încă pline. Când varianta Delta a adus un nou val devastator, puțin peste 40% din populație era vaccinată. Rețeaua de distribuție dusese vaccinul aproape pretutindeni. Campania se împotmolise la ultimul pas, în clipa în care fiecare persoană hotărăște dacă se vaccinează.

Disputa despre prevenirea oricărei infecții ascundea miza reală a acestei hotărâri. Vaccinarea pregătea celulele imune să recunoască SARS-CoV-2 înaintea unei întâlniri periculoase, pentru ca organismul să răspundă mai repede. Odată cu evoluția virusului, infecțiile au apărut și la persoane vaccinate. Protecția a rămas însă cea mai puternică împotriva formelor grave și a decesului. România a intrat în valurile următoare cu numeroși vârstnici neprotejați, iar spitalele s-au umplut din nou de pacienți ai căror plămâni nu mai puteau oxigena suficient sângele. O programare ratată ajungea să facă parte dintr-un lanț care se încheia la patul de terapie intensivă.

Împreună cu coautorii mei, am analizat din nou campania pentru a înțelege cum s-a ajuns de la acel început eficient la una dintre cele mai mici rate de vaccinare din Uniunea Europeană. Am consultat literatura științifică, documente de politici publice, date oficiale și relatări publice din anii dinaintea urgenței, din timpul ei și de după. Aceleași trei forțe apăreau mereu. Neîncrederea slăbea autoritatea recomandărilor oficiale, iar dezinformarea oferea explicații alternative ușor de reținut. Ocaziile ratate le lăsau pe amândouă să prindă rădăcini în conversațiile cotidiene. Am numit această interacțiune „tripla M mortală”, fiindcă fiecare element le întărea pe celelalte.

Primul M avea rădăcini vechi. Mulți români au intrat în pandemie după ani de instabilitate politică, servicii medicale inegale și eșecuri spitalicești intens mediatizate. Epidemia de rujeolă dintre 2016 și 2019 arătase deja scăderea acoperirii vaccinale și slăbiciunile comunicării publice. Instrucțiunile guvernamentale din 2020 au fost primite prin filtrul acestor experiențe. Recomandările științifice se modificau și ele pe măsură ce cercetătorii înțelegeau noul virus. Revizuirea unei recomandări arată că dovezile își fac treaba, dar schimbarea rămasă fără explicație poate părea o dovadă de confuzie. Instituțiile care își pierduseră credibilitatea în anii liniștiți aveau brusc nevoie de o încredere pe care niciun anunț de urgență nu o putea crea.

Lipsa de încredere a lăsat loc poveștilor care sunau ca un sfat primit de la cineva apropiat. Afirmațiile false despre fertilitate, modificări genetice sau decese ascunse circulau prin emisiuni TV, rețele sociale și mesaje private. Conta și cine le transmitea. Un minister putea publica după câteva zile o corecție exactă, dar formulată într-un limbaj distant. Zvonul ajungea mai repede, spus de un văr sau de un coleg și sprijinit de încrederea unei relații existente. Repetiția îi mai oferea un avantaj: o afirmație familiară începe să pară plauzibilă chiar dacă dovezile nu s-au schimbat, mai ales când toate dezmințirile vin de la instituții deja privite cu suspiciune.

Al treilea M era mai puțin vizibil, pentru că desemna discuțiile care nu au avut loc. Medicii de familie știau ce pacienți se temeau și din ce motiv. Liderii religioși auzeau întrebările morale din parohii. Organizațiile locale înțelegeau de ce o clinică aparent accesibilă pe harta națională rămânea inaccesibilă pentru cineva care lucra în schimburi sau pentru un vârstnic din mediul rural. Mulți dintre acești oameni au fost chemați să transmită mesaje abia după luarea deciziilor la centru. Capacitatea lor de a răspândi mesajul a fost confundată cu un parteneriat real. O persoană de încredere poate duce un pliant într-o comunitate, însă încrederea nu se transferă automat asupra unor cuvinte la a căror formulare comunitatea nu a participat.

Tocmai de aceea succesul logistic al României este atât de instructiv. În discuțiile publice, distribuția vaccinurilor este redusă adesea la achiziții, lanț frigorific și personal. Toate sunt indispensabile, dar lanțul frigorific se termină înainte ca vaccinarea să înceapă. Un flacon schimbă cursul epidemiei abia când cineva poate ajunge la el, poate pune o întrebare dificilă și poate primi un răspuns care recunoaște incertitudinea fără să o exagereze. Organizarea serviciilor transmite și ea un mesaj. Programările care eșuează repetat sau un orar imposibil sugerează indiferență, oricâtă grijă ar promite afișele. De la centru, accesul pare o chestiune administrativă. Pentru pacient, poate fi semnul că este tratat cu respect.

Comunicarea riscului trebuia să pornească de la experiența oamenilor. Cele mai multe reacții după vaccinarea împotriva COVID-19 erau trecătoare, iar evenimentele adverse grave apăreau rar și necesitau supraveghere atentă. Pentru cineva care tocmai văzuse un reportaj alarmant despre un pacient, simplul cuvânt „rar” putea suna ca o eschivă. O explicație bună arată atât frecvența, cât și consecințele: cât de des apare evenimentul, ce simptome cer ajutor medical și cât de mare este pericolul infecției în perioadele de transmitere intensă. Comparația îi permite fiecărei persoane să își înțeleagă mai bine riscul, mai ales când vârsta sau o afecțiune existentă îl modifică.

Populația României nu putea fi tratată ca un singur public. Un pensionar dintr-un județ rural se baza poate pe medicul de familie și avea mult de mers până la centrul de vaccinare. Un angajat tânăr din București găsea informațiile pe telefon, dar se temea că va pierde ore de lucru. Românii din diaspora circulau între sisteme medicale și spații mediatice diferite. Media națională a acoperirii vaccinale ascundea aceste deosebiri, iar eticheta de „ezitare” acoperea situații distincte. Frica cerea o explicație răbdătoare. Distanța se rezolva printr-un serviciu mai apropiat. Uneori ajutau o programare seara și un mesaj de reamintire din partea unei persoane cunoscute.

Urmările nu s-au oprit la COVID-19. Încrederea câștigată printr-un vaccin poate influența felul în care este privit altul, iar neîncrederea se transferă la fel de ușor. Urgența provocată de rujeolă în România în 2023 a făcut vizibil acest efect. Virusul este atât de contagios, încât grupurile de copii rămași nevaccinați pot susține lanțuri lungi de transmitere. Un părinte tulburat de campania din pandemie poate ajunge să reanalizeze vaccinuri susținute de zeci de ani de date privind siguranța. Eșecul de comunicare aparent temporar se putea vedea într-o secție de pediatrie după încheierea fazei de urgență.

Refacerea încrederii începe și în interiorul instituțiilor, fiindcă oamenii le judecă prin experiențele concrete pe care le au cu ele. Autoritățile pot urmări întrebările raportate de clinicieni și pot răspunde înainte ca un zvon să devină explicația dominantă. Pot arăta cum investighează semnalele de siguranță și își pot corecta greșelile fără defensivă. Medicii de familie au nevoie de informații actualizate, de pregătire pentru comunicarea riscului și de timp pentru discuții. Partenerii locali trebuie să participe la planificare câtă vreme deciziile sunt încă deschise. Astfel, fiecare contact cu sistemul de sănătate poate deveni o dovadă că acesta merită încredere.

Efectele fiecărei măsuri trebuie apoi evaluate. O campanie poate primi aprecieri în presă fără să aducă mai mulți oameni la vaccinare. Cercetătorii pot compara administrările de dinaintea și de după o intervenție locală, pot verifica dacă explicația a fost înțeleasă și pot vedea dacă grupurile omise anterior au obținut acces. Sondajele nu îi surprind întotdeauna pe cei care rămân tăcuți, iar registrele naționale arată administrările, nu motivele personale. Coroborarea mai multor surse poate indica totuși dacă politica merge în direcția potrivită. Rezultatele dezamăgitoare merită și ele publicate, pentru ca o idee atrăgătoare, dar ineficientă, să nu fie repetată în altă parte.

Și cercetarea dezinformării cere reținere. Expunerea la o afirmație falsă poate apărea împreună cu refuzul vaccinării fără să dovedească o relație cauzală. O suspiciune mai veche îi poate determina pe oameni să caute tocmai materialele care le confirmă impresia. Relația poate funcționa în ambele sensuri. Monitorizarea poate identifica mesajele false care câștigă teren dacă protejează viața privată și lasă loc dezacordului legitim. Scopul este identificarea explicației factuale sau a reacției instituționale care lipsește. Gestionarea cetățenilor ca simple valori pe un tablou de bord ar recrea distanța care a contribuit la problemă.

Pregătirea pentru o nouă urgență trebuie să exerseze relațiile pe care se va sprijini răspunsul. O simulare de focar poate verifica dacă partenerii locali primesc informația suficient de devreme pentru a o influența, dacă oficialii știu să explice un risc incert și dacă întrebările din cabinete ajung la cei care decid. Liderii politici pot feri recomandările profesionale de conflictul partizan. Autoritățile europene pot coordona evaluarea dovezilor și supravegherea, iar instituțiile românești pot adapta dovezile la situații pe care oamenii le recunosc. Știința circulă între țări; legitimitatea se câștigă local.

După această analiză, am ajuns să privesc încrederea ca pe o infrastructură. Se construiește lent, este solicitată intens în criză și slăbește când întreținerea este amânată. România a demonstrat că poate cumpăra vaccinuri, le poate păstra în siguranță și le poate distribui în întreaga țară. Toate aceste reușite au adus fiecare doză foarte aproape de scopul ei. Ultima distanță trecea însă prin memorie, conversații și experiențele acumulate în relația cu instituțiile publice. Înaintea următoarei urgențe, strategia de vaccinare trebuie să învețe să parcurgă și acest drum.